30 minutes

         De fiecare data cand se intampla cate o tragedie, ma trezesc; imi dau seama cat  e de firava viata, ca timpul trece, oamenii dispar, ca nu e cale de intoarcere si oricand poate fi cineva drag. Dar nu  tine mult, doua zile maxim, caci dupa aceea incep iar sa fim sclavii muncii, a banilor, a sentimentelor urate pe care le avem unii fata de ceilalti ( indiferenta, egoism, orgolii...),  nascute din disperarea de supravietuire sau de a fi cu un cap mai sus. 
          Nu ne dam seama cat de neinsemnate sunt aceste stari si sentimente, in comparatie cu... a exista sau a nu mai exista. Sunt anumite intamplari in viata mea, care ma fac sa ma intrebi, de ce trebuie sa trec prin ele. Sa invet ceva? Sa ma feresci de altceva? Mai bine asa, decat daca era altfel….
          Eu nu cred in coincidente si tot timpul cand mi se intampla ceva de genul, stau si analizez! De ce s-a intamplat, ce a generat intamplarea si ce semne imi arata? Am constatat ca s-a ajuns la situatia respectiva ca rezultat al unui intreg sir de fapte si intamplari petrecute inainte; unele neinsemnate, altele chiar importante! Absolut orice miscare, orice secunda, orice gand contribuie la ce se va intampla in viitor! Sau mai bine zis, duce catre ceva! Orice duce la ceva! 
         Suntem rezultatul faptelor noastre, a actiunilor noastre, suntem  rodul gandirii noastre pana in momentul prezent.  Multi din noi am auzit expresia “Ai grija ce gandesti ca e posibil sa se indeplineasca!”… … …
        

Hit the rainbow

Nimeni nu ne poate face sa ne simtim inferiori fara permisunea noastra.

     Tot mai multi amici imi spun ca sunt destul de incisiv in ceea ce am scris/ scriu aici. Dar cine imi spune asta? A nu se uita ca curvele, intretinutii, intretinutele merg in RAI. Merg pe un principiu : amici / lumea nu imi dau/da de mancare, nu ma intretin/e; nu beau / mananc pe banii lor.  Asa ca F*** OFF.
    Am reziliat prietenii cu oameni buni, răi, frumoşi, urâţi, i-am uitat pe străzile pline de gropi din spatele cutiilor de chibrituri, pe terasele cu umbrele / locurile colorate din Bucuresti, am renunţat să le mai împărtaşesc idei, amintiri ori gânduri, dar pentru toate acestea nu am nici un regret. Îmi amintesc ultima oară când nu am dorit să păstrez o relaţie de prietenie, a fost cea mai bună decizie luată sub impulsul momentului, parcă m-aş fi vindecat de cea mai cruntă boală deşi nu o aveam. Privesc înapoi şi zâmbesc… mai des şi mai elegant. Nu (m-)am minţit.

      Atitudinea mea poate fi intepretată ca o nevoie de comunicare. Dacă m-aţi întreba dacă duc lipsă de parteneri de discuţie, aş răspunde cât m-ar ţine gura: NU! Niciodată nu mi-au ajuns interlocuitorii, chiar şi atunci când m-au copleşit cu contraargumente şi mi-au ruinat întregul raţionament nu am renunţat la cercetare, ci i-am provocat să reconstruiască cele ce încercam să susţin într-un mod mai convingător. Când acceptau provocarea, era rândul meu să caut să le dezbin argumentele. In orice caz, nu-mi plac sfârşiturile, accept demonstraţiile doar pentru a alimenta o idee care este inepuizabilă ca subiect. De altfel, cei care mă cunosc ştiu că nu mă despart niciodată de teme precum existenţa, divinaţia, sensul vieţii, rostul rostului, nedreptatea dreptăţii şi altele de acest gen. Cândva am să suprim acest joc. Timpul este singurul care poate spune când. Am ales. Mai bine, mai rău.  Am ales să fug. Am ales să iert. Am ales să lupt. Destrămările nu m-au întristat întotdeauna, m-au demoralizat temporar, dar m-am regăsit în mine, în simplitatea şi dorinţa mea de mai bine. Cu fiecare alegere bună m-am simţit mai liber şi brusc deveneam mai motivat… Maturitatea a proclamat decenţa. Am acceptat-o cu drag.Prin deciziile mele am resimţit luciditatea şi liniştea, alteori, cand am ales greşit, funia devenea tot mai strânsă în jurul gâtului, dar m-am eliberat şi le-am depăşit. Asumate şi însumate alegerile au adăugat file existenţei mele, taină perpetuă ce o desluşesc pas cu pas, tic cu tac…

     E 21:00, si ma gandesc cum tu iar, mă aştepţi pe jumătatea ta de pat. Ştiu că vrei sa dormim impreuna o vesnicie si sa simti cum braţul tău se odihneşte pe perna mea, iar trupul tău işi sapă forma prin cearceafuri.    

    Iar ai lăsat geamul deschis, dimineaţă ne va fi frig, motiv să ne trezim îmbrăţişaţi. Ţigareta neterminată fumegă şi acum în scrumieră. Deşi iţi ştiu ritualul somnului, vin să te privesc. Stau cu picioarele desculţe pe prag, iar muchia lemnului mi se afundă în tălpi. Lumina albastra care patrunde indraznet in fiecare dimineata  îţi conturează chipul angelic, dar eu te cunosc, ştiai că voi veni să te privesc.

     Pieptul tău, subtil acoperit, coboară şi se ridică ritmic. Ţi-ai incleştat puternic mâna în cearceaf. Mă întreb de ce? Aş vrea să te trezesc şi să-mi spui ce te-a mâniat atât de tare. Te foieşti, te scarpini după ureche, te întorci pe o parte. Te privesc şi încremenesc. Uit să respir. Iţi urmaresc mâna care mângâie partea patului unde ar trebui să se odihnească trupul meu. Nu ştiam că mă cauţi în somn! Aş vrea să-mi trec degetele prin părul tau mini-moto-ul meu

      Sunt momente în care realizez că sunt atâtea lucruri pe care le-am ignorat ori pe care pur şi simplu nu le-am văzut de nas. Cred că am nasul prea mare ori e prea sus sau am ochii închişi ori înceţoşaţi, nici eu nu mai ştiu…si tu stii acest lucru...dar refuzi sa il intelegi sau sa il accepti.

Eu asta simt...

Un timp,si totusi pare-o vesnicie

O vesnicie de cand ai plecat

O vesnicie de cand am ramas sub soare

M-ai uitat?

Te stiu de ieri,dar azi imi pare-o vesnicie

O vesnicie de cand parca noi visam

Acelasi vis,aceasi gelozie…

Spre care-ncet paseam

O ora si parca un veac si-a anuntat plecarea

O ora de cand tot te-am asteptat

Sa mai privim ca si atunci la Luna

Te-am asteptat…

Acum ascult doar sunetul tacerii

Acum eu vad cuvintele ce mi le scrii

Acum te simt in a mea umbra

Copil fiind,credeam ca n-ai sa mai revi…

(cu gandul la ''MOTO''...I miss you)

Poti oare sa mai astepti, sa pierzi timp, gandindu-te la cineva mereu, iar apoi sa accepti ca fericirea a venit in sfarsit?! Si daca astepti degeaba si nu se intampla nimic? Daca la sfarsitul asteptarii nu te mai asteapta nimeni? Daca te trezesti singur pe un peron gol.. ?? Ce faci atunci…?

Si daca in tot acest timp nu astepti singur, daca petreci timpul cu cineva, se mai numeste asteptare??

…totusi, incerc sa-mi colorez viata putin cate putin!

Iar in adancul sufletului meu mai exista o speranta… Astept!

100 Faces

Inca simt ca mai am pe mine nisip de la mare, cu toate ca am facut dus de 2 ori de cand am ajuns acasa. Se da destul de greu de pe pielea bronzata. Dar poate ca asta e menirea lui, sa se lipeasca, si sa ramana acolo.
Pot sa ma "laud" cu o preformanta cu care greu ii este cuiva sa se laude - m-am certat cu foarte multi amici, in aceste "minuntate" zile de concediu. Si tot nu ma prind de ce, ce o fi fost in capul meu, oare cine o fi fost de vina..tot eu??? De fiecare data simt ca sunt pacalit, si nu inteleg de ce! O spun doar ca un fapt pe care nu-l comentez: dacă toţi oamenii ar şti ce spun ceilalţi despre ei, n-ar mai exista în lume nici măcar unul, asa ca e mai bine cate odata sa te faci ca nu stii nimic, si sa mergi inainte asa. Dar, ultima fraza, din fericire pentru mine, si din pacate pentru ei, nu a mai fost valabila in aceasta vacanta, oricum in ziua de azi s-a ajuns acolo că nici amărâţii nu mai pot să fie prieteni, si daca ii bănuieşti pe prieteni / amici, îţi faci rău ţie!
Primul "razboi" de priviri s-a consumat duminca, pe plaja, la Mamaia (C-ta), acolo unde orgoliile, invidia si prostia sunt destul de des intalnite.
Termometrul spune la umbră 33 de grade Celsius... Sub arşiţa soarelui, se opreşte un grup de doamne si domni, către orele 10 dimineata.
Privirile necrutatoare catre mine, incercau sa ma puna la pamant, sa ma simt vinovat de lucruri, si fapte de care eram total strain. Dar EU AM DREPTUL DE A ALEGE mi-am zis in minte, si asta am si facut. Am ales cu cine sa ies, cu cine sa fiu, cu cine sa umblu...de ce ar trebui sa ma simt vinovat de acest lucru. Faptul ca nu mai saluti lumea / persoanele / doamnele care inainte iesieai, e ceva gresit? NU ! e parerea mea. Parintii m-au educat sa nu urasc pe nimeni..dar cand vezi balena cu copilul dupa ea ( adica intretinator / oare si intretinut/a), si alte mari doamne in viata, care nu se hranesc decat cu slabiciunile altor persoane si le place sa imprastie minciuna si aroganta peste tot...e foarte greu sa te abtii.
M-aţi lovit, m-aţi înselat, m-aţi deceptionat, m-aţi demoralizat, m-ati folosit de-a lungul timpului. Invocand zicala “Ce nu ma omoara ma face mai puternic” şi acceptand-o nu se aplica si la mine. Dar va absolv de toate cele, va doresc fericire si va blestem la o viata mai buna. Va ignor, va resping. Numiti-mă inuman, crud si va voi asculta, apoi ma voi intoarce şi voi pleca.
De ce trebuie să va accept? Pentru că nu a-ti apreciat decat în momentul in care a-ti pierdut? Nu mai simt decat un fior continuu in stomac, o emotie negativa; actiunile voastre m-au napadit si fizic, nu doar psihic… Inocenta inceputului, realizarile timpului, concluziile tranzitorii v-au oferit alternative pe care le-am acceptat si eu , dar dreptul de a alege nefiind conditionat s-a supus doar propriei constiinte. Cum vă suportati acum? Aparentele sunt arma prostului şi scutul ipocritului. Arma şi scutul merg, de regulă, impreuna la razboi. Scutul poate deveni arma, iar arma poate deveni scut la nevoie. Ele, impreuna, pot fi arma si scut în acelasi timp.
Vă ignor si-mi continui viata, va ofer oportunitatea sa reflectati asupra celor intamplate, concluzionati si va invit să mergeti mai departe. Linistea, incet, mi-o regasesc prin solitudinea mea, am încredere în mine si in toti ceilalti, mai putin in voi, pacatosi declarati.
Nu ma mai deranjati, prin voi nu vad decât nesansa, minciuna şi indiferenta. Mizeria lasata-n urma voastra e ca praful de pe o haina veche, uitata-ntr-un sifonier din coltul camerei. Nu va veni nimeni sa arunce sifonierul plin cu mizeriile voastre, dar o voi face eu, acum. Ma lepad de voi, mizeriilor.

Life moments

Cu toti, ne aducem aminte de clipele placute petrecute alaturi de persoane dragi. Dupa o perioada, aceste clipe se transforma inevitabil, in amintiri. Am incercat sa fac tot ce imi sta in putinta sa te inteleg si totusi sunt momente cand simt ca mintea mea o ia razna, e lovita de un semntiment de vinovatie, care persista! Nu pot sa pricep de ce ma vrei, dar nu vrei... De ce renunti cu atata usurinta la noi, tocmai tu care iti doreai atat de mult sa iti acord atentie, sa fii in centrul atentiei? Nu ma mai mira nici reprosurile interminabile, fara discernamant, lucrurile privite numai dintr-un unghi, intotdeauna favorabil celuilalt. Tot timpul esti in mintea mea si alergi, fara sa obosesti niciodata. Fac ce fac, si tot la tine imi sare gandul, gandul care este nascut pentru tine. Nu pot si nici nu vreau sa te scot din mintea mea. Nu te pot ascunde intr-un dulapior pe un raft de mult uitat si prafuit, la “inmagazinat amintiri”... Am observat ca oricat de apropiat ai fi de o persoana si orice ai face pentru a o multumi, la un moment dat, isi va arata imensa indiferenta pe care o are pentru tine. Daca stau bine sa ma gandesc, toate acestea mi se par normale, intr-o lume in care toti au impresia ca doar lor li se cuvine, ignorand orice prezenta intamplatoare sau nu in viata lor. Ne impiedicam de principii, prejudecati, constangeri si obisnuinte. Cadem in minciuna ca sa le conservam, sau nu, depinde de fiecare, de puterea pe care o avem pentru a ne rupe de tot ce ne face rau. Dar supravietuim fara acest rau?Pe tot drumul asta presarat cu tot felul de rautati, minciuni si inselatorii, la care ne-au adus cei care s-au pretins tot timpul a ne fi apropiati, ce am invatat?

Sa nu mai pretuim nimic, sa fim reci, indiferenti, la fel ca toti cei care ne inconjoara! Poate sa mintim pentru a ne proteja de obsesiile noastre, sa ducem vieti duble, sa mergem mai departe pentru ca asa e in firea lucrurilor sau asa ni se impune, nu pentru ca am dori sa facem asta. Instinct de conservare sau numai un gust amar?

Si, unde am ajuns dupa ce am invatat toate astea? Sa ne dorim liniste, o liniste atat de adanca incat s-ar putea identifica uneori cu moartea, un spatiu numai al nostru in care sa visam pana innebunim, un sfarsit mai frumos decat toata aceasta viata in care ne-am zbatut pentru a fi iubiti, pentru a cunoaste o clipa de fericire!

Agonie spre Extaz sau Extaz spre Nirvana?

Probabil ca eu nu o sa ma invat minte niciodata ca lucrurile astea ok, care vin asa, pe neasteptate, chiar atunci cand am nevoie, de care ma entuziasmez ca un copil de 5 ani, tocmai pentru ca sunt neasteptate si in perfect timing, au si un dark side, de fiecare data( CRED CA ESTE O REGULA DE BAZA). Ma arunc cu capul inainte si le traiesc si le consum si-mi manifest bucuria, fericirea, fara vreun gand ascuns, fara vreo teama Si apoi, taman cand nu ma astept, sunt trantit din nou in negura din care tocmai iesisem. Because shit just happens. Iar asta intr-o secunda, nu mai mult.

Am trecut de la extaz la agonie de atatea ori incat ma mir ca inca sunt luat pe nepregatite. Rar mi s-a intamplat sa le traiesc in aceeasi zi. Sa incep in extaz si sa termin in agonie, nu e tocmai o zi usoara. Si, desi imi spun mereu ca-mi asum si caderile astea, ca inteleg motivele si mecanismele, atunci cand le traiesc si cand ma macina am senzatia ca intregul univers are ceva cu mine. Nu vreau sa fiu ala intelegator, rational, nu vreau sa aud “stii, eu ti-am spus ca…”, iar eu sa dau din cap si sa aprob desi in mine e o furtuna cu potential de tsunami. Dar nici nu pot sa ma dezlantui. Ca sa uitam de probleme...de la agonie trebuie sa trecem la extaz. Cred ca toti dintre noi am avut momente in viata noatra, cand credeam ca totul se sfarseste, dar efectiv totul se prabuseste in fata noastra, am gasit acea urma de speranta, fie ea si falsa, care sa ne permita sa respiram, sa ne ridicam de pe pamantul tocit de sute cazaturi. Saptamana asta sper ca o sa se termine exact ca un maraton, la care eu trebuie sa ajung primul, indiferent ce ce mijloace foloseesc, sau pe cine ranesc, doar ca sa imi urmaresc sentimentul. Da, Da, sunt egoist, vreau sa fiu si eu egoist, si sa ma iubesc macar odata. Am impresia ca oamenii dun jurul meu fac asta tot timpul.

De mic copil, ai un anumite visuri...visul de a creste, de a-ti exprima dorintele, de a te implini in viata si de a face ceea ce iti place. Iti doresti de mic sa ajungi ceva in viata, iti urmezi visul facand o scoala , o facultate , dar afli ca nu poti ajunge pe culmele succesului intr-o astfel de ****.

Return from nowhere

M-am hotarat sa ma intorc la blog-ul meu, in care nu am scris de foarte mult timp, nu ca nu as fi vrut, dar timpul este cel care imi comanda toate miscarile. Probabil, ca multi dintre noi, vrem sa facem lucruri care ne sunt foarte utile..dar nu.
In toata aceasta perioada, in care am fost absent, s-au intamplat multe ...chiar foarte multe lucruri..pozitive si negative.
Azi sunt melancolic, nostalgic si un pic depresiv . Dar las' ca trece. Trebuie sa scriu mai des pentru ca mi-e dor de scris si asa trec eu peste zile mai grele. Iar vara asta e cam grea, ca o bara de fier care-ti cade in cap de undeva de sus, de la etajul 200.
Indragostirea de un om seamana foarte mult cu descoperire a unui spatiu, care nu il cunosti, si nu stii daca esti sigur. Il vezi mai intai de la departare, te uiti cu binoclul, faci niste calcule, apoi faci rost de cheie si urci scarile. Apoi te tot plimbi, fara sa-ti faci planuri. Apoi te muti cu totul incercamd sa ocupi fiecare coltisor. Constati dupa o perioada, ca lucrurile care le-ai strans de-a lungul timpului nu incap in casa - spatiul care cu ceva timp in urma il vedeai ca pe locul perfect. Dar, cu toate astea incepi sa-l iubesti pe fragmente: faptul ca uneori clipeste prea des, sau ca nu poate sa ridice o spranceana, degete lungi si ramuroase, ca rade sacadat cand e nervos si mult prea zgomotos cand e cam ametit. Apoi iti dai seama ca sunt cateva lucruri care te enerveaza, care nu-ti prea plac. Dar te trezesti ca-ti convin si alea, la un moment dat. Pentru ca se potrivesc cu celelalte si potriveala asta o are numai el, nimeni altcineva. Asa ca incepe sa-ti placa si sforaitul-pufaitul lui si sireturile dezlegate si camasa cu un nasture lipsa Si te trezesti ca tot descoperi lucruri noi la el si-l tot deconstruiesti in bucati din ce in ce mai mici. Ne indragostim de un intreg si ajungem sa-l iubim pe bucatele.