 |
| Nimeni nu ne poate face sa ne simtim inferiori fara permisunea noastra. |
Am reziliat prietenii cu oameni buni, răi, frumoşi, urâţi, i-am uitat pe străzile pline de gropi din spatele cutiilor de chibrituri, pe terasele cu umbrele / locurile colorate din Bucuresti, am renunţat să le mai împărtaşesc idei, amintiri ori gânduri, dar pentru toate acestea nu am nici un regret. Îmi amintesc ultima oară când nu am dorit să păstrez o relaţie de prietenie, a fost cea mai bună decizie luată sub impulsul momentului, parcă m-aş fi vindecat de cea mai cruntă boală deşi nu o aveam. Privesc înapoi şi zâmbesc… mai des şi mai elegant. Nu (m-)am minţit.
Atitudinea mea poate fi intepretată ca o nevoie de comunicare. Dacă
m-aţi întreba dacă duc lipsă de parteneri de discuţie, aş răspunde cât
m-ar ţine gura: NU! Niciodată nu mi-au ajuns interlocuitorii, chiar şi
atunci când m-au copleşit cu contraargumente şi mi-au ruinat întregul
raţionament nu am renunţat la cercetare, ci i-am provocat să
reconstruiască cele ce încercam să susţin într-un mod mai convingător.
Când acceptau provocarea, era rândul meu să caut să le dezbin
argumentele. In orice caz, nu-mi plac sfârşiturile, accept
demonstraţiile doar pentru a alimenta o idee care este inepuizabilă ca
subiect. De altfel, cei care mă cunosc ştiu că nu mă despart niciodată
de teme precum existenţa, divinaţia, sensul vieţii, rostul rostului,
nedreptatea dreptăţii şi altele de acest gen. Cândva am să suprim acest joc. Timpul este singurul care poate spune când. Am ales. Mai bine, mai rău. Am ales să fug. Am ales să iert. Am ales să lupt. Destrămările nu m-au
întristat întotdeauna, m-au demoralizat temporar, dar m-am regăsit în
mine, în simplitatea şi dorinţa mea de mai bine. Cu fiecare alegere bună
m-am simţit mai liber şi brusc deveneam mai motivat… Maturitatea a
proclamat decenţa. Am acceptat-o cu drag.Prin deciziile mele am resimţit luciditatea
şi liniştea, alteori, cand am ales greşit, funia devenea tot mai strânsă
în jurul gâtului, dar m-am eliberat şi le-am depăşit. Asumate şi
însumate alegerile au adăugat file existenţei mele, taină perpetuă ce o
desluşesc pas cu pas, tic cu tac…
E 21:00, si ma gandesc cum tu iar, mă
aştepţi pe jumătatea ta de pat. Ştiu că vrei sa dormim impreuna o vesnicie si sa simti cum braţul tău se
odihneşte pe perna mea, iar trupul tău işi sapă forma prin cearceafuri.
Iar ai lăsat geamul deschis, dimineaţă ne va fi frig, motiv să ne trezim
îmbrăţişaţi. Ţigareta neterminată fumegă şi acum în scrumieră. Deşi iţi
ştiu ritualul somnului, vin să te privesc. Stau cu picioarele desculţe
pe prag, iar muchia lemnului mi se afundă în tălpi. Lumina albastra care patrunde indraznet in fiecare dimineata îţi conturează chipul angelic, dar eu te
cunosc, ştiai că voi veni să te privesc.
Pieptul tău, subtil acoperit, coboară şi
se ridică ritmic. Ţi-ai incleştat puternic mâna în cearceaf. Mă întreb
de ce? Aş vrea să te trezesc şi să-mi spui ce te-a mâniat atât de tare.
Te foieşti, te scarpini după ureche, te întorci pe o parte. Te privesc
şi încremenesc. Uit să respir. Iţi urmaresc mâna care mângâie partea
patului unde ar trebui să se odihnească trupul meu. Nu ştiam că mă cauţi
în somn! Aş vrea să-mi trec degetele prin părul tau mini-moto-ul meu
Sunt momente în care realizez că sunt atâtea lucruri pe care le-am
ignorat ori pe care pur şi simplu nu le-am văzut de nas. Cred că am
nasul prea mare ori e prea sus sau am ochii închişi ori înceţoşaţi, nici
eu nu mai ştiu…si tu stii acest lucru...dar refuzi sa il intelegi sau sa il accepti.
